“Cartea Fericirii”. -N.B

 

Scriitoarea de origine rusa, Nina Berberova si-a inceput cariera de romanciera la 84 de ani, ajungand o personalitate de mare insemnatate in literatura contemporana.

Pasiunea sa pentru literatura s-a dovedit a fi una pregnanta inca din copilarie, urmand ca mai tarziu, in scrierile sale, sa fie influentata de Gogol, Dostoievski si Zoscenko.

 

In anul 1993, publica romanul “Cartea Fericirii”, unde personajul principal este  Vera, o tanara al carui scop in viata il constituie gasirea si mentinerea fericirii.

Incipitul romanului prezinta descrierea sinuciderii lui Sam Adler, cel care i-a fost prieten in copilarie Verei.

Privindu-l cum zace imbracat in frac, cu ochii inchisi pe marginea patului lat si scund, in mana dreapta aflandu-se revolverul, Vera izbucneste in lacrimi, cufundandu-se intr-o rara tristete. Tocmai isi pierduse singurul si adevaratul prieten, iar in ciuda faptului ca nu se mai vazusera de 5 ani, el nu o uitase. Reciteste scrisoarea de adio, lacrimile cazandu-i peste manusile negre, realizand ca nu a putut sa decodifice mesajul la timp.

Sam considera ca viata il inselase, ca viata este o farsa care castigase tradandu-l, prin urmare socotea ca trebuie sa se predea cu onorurile cuvenite. Nu a vrut sa se justifice in fata nimanui, regretand doar faptul ca au fost prea multe promisiuni la mijloc. Asta si faptul ca obosise sa alerge dupa lucrul pe care si-l dorea dar pe care nu apucase sa-l obtina in ciuda faimei, si anume fericirea. Considera ca a primit de la nastere nu numai capacitatile unui tanar violonist de succes, ci si “maladia geniului”, care il facea in final sa fie lipsit de interes de tot ceea ce-l inconjoara, devenind in cele din urma de gheata.

Inainte sa moara si-a amintit de momentele petrecute acasa, alaturi de Vera la Petersburg, stand intinsi pe pat vorbind sau pur si simplu tacand, considerand ca acelea au fost cele mai bune clipe din viata lui. Punea iubirea sub semnul indoielii, intrebandu-se daca nu cumva si aceasta nu este decat o inselatorie, ca si intreaga viata. Se bucura totusi ca exista in ea o persoana caruia sa-i poata spune “ramas-bun”, “multumesc!” sau “iarta-ma!”. Si-a incheiat scrisoarea cu indemnul la adresa Verei de a nu plange pentru el.

Insa era mult prea tarziu. In conceptia Verei, moartea nu era nici sumbra nici infricosatoare, ci o privea ca pe un fenomen normal, insa cu toate acestea plangea ca atunci cand era mica, si-l vroia din nou alaturi de ea, macar pentru o singura zi.

In mintea ei rulau imaginile asemeni unui film vechi, si-si amintea perfect clipa in care il vazuse pentru prima oara. A aparut intr-o zi geroasa, cu ger cam uscat, la lasarea serii. Aerul avea mirosul curat si viu al iernii petersburgheze. Se afla in parcul Taurida cand l-a zarit inghetat, cu obrajii rosii, ratacindu-se de familie.

Aceasta intamplare i-a adus aminte pe neasteptate, de vrabia care intrase intr-o zi in camera ei, pe care o prinsese, ulterior fiind nevoita sa-i dea drumul. Pe-atunci credea cu tarie ca  va fi imposibil de recunoscut printre celelalte pasari, ca este cu neputinta in viata sa stii tot, sa ai tot, sa iubesti pe toata lumea si sa fii pe placul tuturor. Astfel s-a intrebat daca nu cumva putea oare sa faca cunostiinta cu acest baiat, urmand apoi sa-l iubeasca si sa-l pastreze numai pentru ea, ca jucarie. L-a luat acasa, s-a asezat langa el, s-a uitat indelung la pistruii si la bluza lui, dorindu-si sa-l asculte si totodata sa-i spuna tot ce-i trece prin cap. Intamplarea a fost ca cei doi sa fie vecini.

Credea ca nu are timp suficient incat sa-i povesteasca tot despre ea, in adancul sufletului, numea toate acestea “fericire”, pentru ca momentele acelea durau. S-a inselat insa. Nu era fericirea, era numai un pas spre aceasta: prietenia.

Sam avea probleme cu memoria, nu avea nici o amintire in general, in afara de muzica. Erau zile in care nici nu putea sa vorbeasca in urma unei epuizari mentale de neinteles. In ciuda tuturor lucrurilor, pe cei doi ii legau strans “complotul prieteniei”. Cei doi vorbeau despre orice lucru, despre oameni din diferite tari sau timpuri, despre viata pamantului, despre elefanti, despre stele, despre om, despre politica rusa, etc.

A urmat o perioada de timp in care nu s-au mai vazut atat de des, din pricina calatoriilor pe care Sam le facea impreuna cu familia in diverse tari, insa la ultima lui plecare,  Vera a luat un creion de pe tocul ferestrei, s-a urcat pe scaunul de langa usa si a scris pe tapetul cenusiu de sub tavan: “In aceasta camera, Sam si Vera au fost prieteni, 1912-1918. Copilaria petersburgheza. Ramas-bun tuturor…”

A realizat ca pentru o prietenie este nevoie de doi:

“- E bine ca au fost toate acestea (…) Iar tu stii acuma, si stiu si eu, ce este prietenia.

– Da, Sam.

– Si n-o sa vorbim despre asta cu nimeni. Lasa-i sa-si inchipuie ca e cu neputinta, ce zici?” (p.70)

A mai realizat atunci ca nu il va putea uita niciodata pe baiatul cu obrajii de catifea, ca pe ei ii leaga dragostea, nu o iubire extraordinara cu parfum de Spania sau Scotia, ci o dragoste omeneasca foarte obisnuita. Si ca asta va dura pentru totdeauna, indiferent de ce s-ar intampla.

Dupa despartirea de Sam, Vera tacuse pentru ca nu mai avea cu cine sa stea de vorba, sa rada, nu mai avea pe nimeni pe care sa-l astepte, la cine sa dea fuga, nu mai era nimeni de iubit.

A doua oara cand a crezut ca este fericita, s-a inselat din nou, casatorindu-se si luand pe cineva drept altcineva. La scurt timp, acesta murise. Nici de data aceasta nu a fost fericirea, ci mai degraba a fost o greseala care i-a adus mila, tristete si singuratate. A treia oara s-a inselat cand s-a lasat iubita, ca sa-si dovedeasca doar ei ca este tanara si libera… insa nici acum nu era fericita, propriul corp ajunsese sa ii devina strain.

Si apoi, la un moment dat, dupa atatea incercari la care fusese supusa, a stiut sigur ca nu se mai inseala. Asteptarea a maturizat-o pe Vera.

Nu l-a crezut pe el, cand i-a spus ca fericirea este ca aerul, n-o simti.

Finalul romanului scoate in evidenta faptul ca fericirea nu vine cand o chemam noi, ci apare atunci cand te astepti mai putin.

S-a apropiat incet de el, l-a privit indelung in ochi si a vrut sa-i spuna ca ocolul lumii se incheiase pentru ea, ca toata viata se crezuse fericita fara sa fie deloc, ca voia sa fie neincetat si nesfarsit alaturi de el, si ca mainile acestea care o mangaiau sa ii inchida candva ochii.  Voia sa-i spuna ca stia ca si el isi doreste acelasi lucru si mai dorea (si acest lucru o misca cel mai mult) sa-i spuna ca a avut greturi si ca era insarcinata.

Dar nu i-a spus nimic, cand era atat de aproape de el, ramanea fara glas…

Vera este ca noi toti, insa pasiunea si intensitatea cu care traieste o face sa fie speciala. Niciodata nu a regretat nimic, daca ce i s-a intamplat a fost frumos, atunci considera ca a avut ceva minunat iar daca a fost rau, atunci credea ca a fost experienta.

Si fiecare experienta prin care a trecut, a facut-o sa ramana neschimbata, insa in acelasi timp sa evolueze.

Personal, vad in viata un test. Unul pe care trebuie sa-l treci.

Cred ca fiecare om cauta in viata un sens, un rost, o dorinta de care sa se lege cu toate sperantele din suflet.

Fiecare om isi doreste sa gaseasca fericirea, indiferent daca aceasta este spirituala, financiara sau profesionala.

Si fericirea depinde de ceea ce gandesti, spui sau faci.

Fericirea nu este o destinatie, nu exista un moment, un punct al fericirii de atins. Adevarata fericire consta în optimism.

Sunt convinsa de faptul ca nimeni nu pierde pe nimeni, fiindca nimeni nu poseda pe nimeni. Asta e adevarata experienta a libertatii: sa ai lucrul cel mai important din lume, fara a-l poseda.

Retineti! -> Opriti-va din alergat, trageti aer in piept si priviti in jurul vostru: FERICIREA ESTE LANGA VOI. Fiecare din noi este fericit atunci cand decide sa fie fericit si nimeni nu ne poate impiedica!

“A iubi inseamna sa fii fericit de ceva – fara conditii, fara judecati, fara asteptari.(B.N.K)

About istanescu

"Eu sunt omul care demonstrez, nu conving".
This entry was posted in Life.. Bookmark the permalink.

Leave a Reply